de Psih. Dr. Simona Ciobanu
Din experienţa de lucru de mai mulţi ani cu părinţi şi copii, am observat că o dimensiune importantă a relaţiei de iubire dintre aceştia o reprezintă timpul. Şi timpul fizic, dar mai ales timpul sub aspect calitativ, acela al atenţiei faţă de celălalt. Cu cât copilul este mai mic, cu atât necesită mai mult timp fizic petrecut cu el. Pe măsură ce copilul creşte, timpul acesta scade treptat, ajungându‑se ca la maturitate să existe foarte puţine clipe pe care copiii şi părinţii le mai pot petrece împreună. Dacă la acest nivel al timpului fizic lucrurile evoluează aşa, în planul timpului‑atenţie acordat celuilalt lucrurile evoluează în funcţie de măsura iubirii dintre părinte şi copil. În măsura în care omul iubeşte, chipul celui iubit se reactualizează şi se permanentizează în sine, în absenţa fizică a celuilalt. Deşi iubirea se şi în‑trupează şi în‑făptuieşte, fiinţa iubirii se află însă în duh. Fiinţa ei este Însuşi Dumnezeu. Deci iubirea este mai întâi o stare a duhului, şi apoi, în funcţie de ceea ce omul întâlneşte pe cale, aceasta se în‑trupează şi devine astfel concretă, faptică. A nu se confunda acest tip de timp‑atenţie‑iubire cu stările pe care inclusiv psihologia le cataloghează ca fiind unele de dependenţă afectivă şi care în planul vieţii duhovniceşti, după învăţătura patristică, reprezintă o împătimire, adică o orientare a facultăţilor sufleteşti contrară celei fireşti, prin faptul că acest tip de trăire confundă creatura cu Creatorul.
Fragment citat din articolul “Între timpul veşnic şi timpul pământesc (II)”, publicat în revista Apostolia la data de 15.07.2011. Întregul articol poate fi citit aici.
@ Psih. Dr. Simona Ciobanu
Textele de autor ce apar pe pagina asociației noastre sunt protejate de legea dreptului de autor și nu este permisă copierea lor integrală sau parțială fără citarea sursei.